Mica Unire

30 martie 1856: Tratatul de la Paris pune capat Razboiului Crimeii (peninsula de care probabil ati mai auzit recent) si face in mod oficial cele 2 principate române autonome, sub garantia colectiva a Marilor Puteri (tineti minte conceptul, s-ar putea sa mai auziti de el in epoca Post-Trump si sa va ganditi cu nostalgie la momentele in care va vaitati de deficitul democratic si birocratizarea excesiva ale UE). Tratatul prevedea ca Marile Puteri urmau sa tina niste intalniri ca sa stabileasca ce naiba fac pe viitor cu principatele astea, primind asa un fel de aviz consultativ de la niste adunari ad hoc pe care le-au lasat românilor sa para ca decid si ei ceva (un fel de referendumuri, asa).

19 august 1858: se semneaza tratatul interguvernamental, deci practic rezultatele intalnirilor de mai sus intre marile puteri. Celor doua amarate de principate li se dadea oficial dreptul sa-si faca un fel de guvern si o curte de justitie comune (cu sediul in Focsani – deci Buzaul nu e-n Moldova, game over) si sa-si aleaga fiecare un sef (pe modelul presedintelui din Constitutia a doua franceza, care de altfel n-a fost decat unul, ca dupa aia i-a venit ideea geniala de a se proclama imparat – dar sa nu-i dam idei lui Trump).

5 ianuarie 1859: in Moldova e ales sef un tip care era considerat nepericulos de marile familii boieresti (nici de Iohannis n-o sa zic nimic) si mason, ca toata lumea.

Si aici greseala impardonabila la care nu te-ai fi asteptat de la rusi, turci, francezi, englezi (data viitoare cand lucreaza cu românii o sa fie mai atenti): au uitat sa scrie in tratat ca seful nu poate fi acelasi in ambele tari.

24 ianuarie 1859: in tara miticilor e ales sef acelasi tip. Oricine jurist va poate spune ca data unirii e data exprimarii acordului de vointa de catre a doua parte, deci cand vedeti politicieni care se duc la Iasi pe 24 sa aniverseze unirea sa stiti ca sunt populisti (glumeam, oricum sunt populisti si daca aniversau la Bucuresti sau la Paris, unde ar trebuie de fapt sa fie aniversarea, ca acolo s-a decis totul).

P.S. S-a facut si o versiune româna a tratatului din 1858, sa stie si astia ce urma sa li se intample. Nu stiu daca era cu litere chirilice sau nu, dar stiu ca numele sefului care urma sa fie ales in fiecare principat nu era principe, nici domn, nici macar domnitor: numele era cel slav, „hospodar”.

Un om, o lege

Istoricii au numarat 17 incercari, juristii 18. Unele foarte ingenioase: schimbarea regulilor de procedura privind stramutarea dosarelor (acestea fiind de imediata aplicare, indiferent de momentul inceperii proceselor), o noua lege privind o imunitate speciala acordata primilor 5 oameni din stat (printre care se numara intamplator si Presedintele Consiliului de Ministri). La orice avans de etapa al dosarelor lui, aliatii sai politici sareau ca arsi ca nu este vorba decat de razbunari ale judecatorilor de stanga si ca, oricum, castigarea alegerilor reprezinta un mandat clar dat de cetateni pentru lasarea lui Berlusconi in pace. Ca toti latinii, italienii au mai facut o bascalie, s-au mai burzuluit putin pe strazi, l-au mai criticat in sufragerie in fata televizoarelor deschise (pe posturile lui Berlusconi), pana si-a dat seama ca tara a pierdut 20 de ani, detinand doar rol de scena pentru un clown si „companiile” sale (did I just say clown? good luck, America, wherever you are).

In 2002, pe fondul nemultumirilor cauzate de criza financiara declansata in 2001, un partid nou format darama complet sistemul politic care guverna Turcia de peste 20 de ani, luand 2/3 din locurile parlamentare. Guvernul format nu poate fi condus insa de presedintele si fondatorul partidului, pentru ca exista o lege care impedica accesul condamnatilor penal la anumite demnitati, iar presedintele fusese condamnat (pentru ca recitase omul o poezie, dar asta e alta problema). In anul urmator, parlamentul modifica fara nicio opozitie respectiva lege, premierul de paie isi da demisia si astfel Recep Tayyip Erdoğan devine oficial cel mai puternic om din Turcia, pozitie din care sunt sanse mici sa mai plece vreodata.

In 2008, presedintele proaspat ales al Federatiei Ruse, Dmitri Medvedev vine in Duma de Stat cu o propunere complet neasteptata (glumeam): modificarea Constitutiei pentru largirea mandatului presedintelui la 6 ani. Era singura solutie legala care ii permitea lui Vladimir Putin sa redevina presedinte din 2012, dupa cele 2 mandate anterioare.

Si (abia) acum ajungem la Liviu Dragnea. Omul are 2 probleme care nu pot fi rezolvate decat prin modificarea unor legi:
a) legea 90/2001, care ii interzice sa devina prim-ministru. Prima varianta de rezolvare (sesizarea CCR facuta de bietul Ciorbea) a fost deja demarata, insa, pe langa faptul ca nu controleaza toata curtea, sunt mari sanse sa nu functioneze asa simplu, legea se va retrimite mai degraba in Parlament pentru punerea in acord cu decizia CCR etc. A doua varianta ar fi o eliminare a efectelor condamnarii in cadrul mai larg al unei gratieri colective date de Parlament sau prin OUG;
b) dosarul penal in curs in care, la cunostinta mea, este acuzat de instigare la abuz in serviciu. Problema asta poate fi rezolvata prin: modificarea in sensul indulcirii a conditiilor infractiunii de abuz in serviciu (deci a Codului Penal) sau printr-o amnistie.

Asadar, orice OUG sau lege de amnistie, gratiere colectiva sau modificare a conditiilor abuzului in serviciu sunt sanse sa fie facute in primul rand pentru Liviu Dragnea. In al doilea rand (si mult mai grav) adoptarea unor legi de asemenea anvergura pentru un singur om, pe langa relevarea carentelor democratice ale sistemului politic romanesc (pe care sa zicem ca le stiam), deschide calea catre o Romanie la fel de democratica cum va fi Turcia lui Erdogan si cum e deja Rusia lui Putin.

Leaving the table

Leaving the table in 2016:
David Bowie, Alan Rickman, Johan Cruyff, Prince, Bud Spencer, Leonard Cohen, Muhammad Ali, Fidel Castro, Emerson and Lake, Britain’s European adventure, American exceptionalism, Italy’s hopes to reform its political architecture and decency in politics.

Münchausen, baron PSD

Una din cele mai periculoase tendinte a PSD este folosirea minciunii brute ca instrument politic. E mai mult decat promisiunea a mii de kilometri de autostrada sau milioane de locuri de munca in campania electorala, e mai mult decat manifestarea sporadica a unor imaturitati in comunicare din partea unor lideri usor neexperimentati in marile dosare. E una din mostenirile politice ale statului (partidului-stat) comunist, potentat acum de iluzia aburirii usoare a unui electorat usor de manipulat.

Ipocrizia crancena, disproportia urlatoare dintre vorbe si fapte, dintre productia la hectar si porumbul din cosuri, dintre indicatorii economici machiati si fetele hade ale mizeriei din piete si gari. E acea minciuna sfidatoare, solemna, care s-a incetatenit in memoria colectiva a spatiului ex-comunist sub forma intrebarii de la Radio Erevan „E adevarat ca…”. Si care acum este si unul din principalele instrumente de politica interna ale Rusiei lui Vladimir Putin precum si (pana cand liderii occidentali or sa inteleaga ca au de-a face cu cineva care un lucru spune in conferintele internationale sau la ONU si cu totul altceva a facut sau va face) de politica externa.

E cu atat mai grav faptul ca se bazeaza pe un prezumat contract social, mostenit si el din perioada comunista, pe care unii dintre noi inca il cauta ca reper atunci cand stau cu spatele la viata pe care trebuie sa si-o ia singuri in maini. Un contract social fundamentat pe minciuna:  „Noi ne facem ca lucram pentru tine si totul merge bine, voi va faceti ca sunteti multumiti”.

E o tendinta care trebuie stopata. Prin vot, prin reactii politice, prin luari de pozitie, prin toate mijloacele, inclusiv (de fapt in special) in interiorul PSD. Daca nu, vom ajunge probabil ca, daca se da o lege de aministie a tuturor pedepselor de pana in 10 ani sa ni se comunice ca nu se pune problema sa iasa vreun puscarias pe strada, daca intra 3 tancuri rusesti in Galati ca e de fapt o gluma a celor in Braila si, daca se da o bonificatie speciala pentru protectia mediului celor care au biciclete e ca in bancul de la Radio Erevan: de fapt nu se da, ci se ia.

Democratizarea informatiei omoara democratia?

Abundenta de informatii le relativizeaza valoarea si le face egale intre ele. Mai ales intr-un mediu in care unitatea de masura a pertinentei informatiei e Vizualizarea. Vizualul poate demola incet constructia logica, rationala, abstractizarea in concepte,  notiuni si categorii; pe langa asta, Vizualizarea, transformata incet-incet in unica metoda de cuantificare a continutului, poate omori chiar adevarul bazat pe realitatea obiectiva. Abundenta de informatii ne schimba incet-incet si procesele cognitive. Cand singurul mediu informational in care ne miscam e cel in care putem sa ne alegem variantele care ne consolideaza opinia deja formata si sa le eliminam pe celelalte (de ex. facebook), ajungem usor sa ne supraestimam competenta si sa dam cu flit variantelor fundamentate pe expertiza adevarata sau pe realitate; s-au facut deja studii pe tema asta.  Informatia se democratizeaza, dar cu pretul adevarului.

Asta influenteaza si modul in care votam?

La inceputurile democratiei cu vot universal, lumea vota in functie de interesele de clasa. Apoi, in cea mai mare parte a secolului XX, cu meritul Razboiului Rece, votul s-a impartit in mare intre solutiile economiei de piata si cele ale economiei socialiste. Se pare ca intram, cu acest conflict din ce in ce mai clar intre  globalisti si nationalisti, intr-o noua etapa: alegerile majore vor fi intre solutii identitare. Poate e putin normal sa-si caute o noua identitate oamenii din tarile bogate, care au ce baga sub nas, isi pot satisface fara restrictii toate nevoile, inclusiv cele mai nebunesti, si de cel putin o generatie nu se mai simt legati de valorile impuse in mod traditional pana atunci (religia crestina cu regulile ei, un mediu socio-profesional predictibil, familia insasi, armata obligatorie etc.). Dar asta nu mai conteaza. Problema cu solutiile identitare e ca ele sunt irationale; practic, vei vota orice politician care iti vinde, fara argumente logice si verificabile pe durata mandatului, o identitate in care te regasesti si in care te simti aparat (de imigranti, de tigani, de mexicani, de Putin, de teroristi, de casatorii gay etc.). Sondajele mai arata ca mediatizarea exacerbata a unui pericol bate chiar riscul plauzibil de a-l infrunta: Frontul National are scoruri record in comune din fundul Alsaciei care n-au vazut picior de algerian, iar in cadrul UE cei care pun terorismul islamic pe locul 1 al al temerilor sunt croatii, romanii, cipriotii si luxemburghezii. Cei care se simt uitati sau exclusi de politicile „mainstream” au posibilitatea  de a se uni mai usor cu altii ca ei si de a da astfel forta politica celor rupti pana acum de agenda publica. Alegatorii vor fi din ce in ce mai greu de convins cu solutii rationale de viitoare politici publice si din ce in ce mai usor de convins cu argumente irationale, comunicate prin mesaje media cu multe Vizualizari.

Si aici intervine responsabilitatea mai mare a politicienilor. Stim ca razboiul cu alegatorii l-a pierdut de mult responsabilitatea. Americanii vor sa ramana „the greatest nation on Earth”, dar sa nu mai fie jandarmul mondial cu trupe peste tot; locuitorii Sectorului 1 din Bucuresti vor sa aiba loc de socializare si activitati sportive pe Kiseleff ca la Paris si Londra, dar vor sa poata merge in continuare cu masina pe acolo; francezii vor sa aiba cea mai competitiva economie din Europa, dar cand se implinesc cele 35 de ore sa sparga usa. In mod obiectiv (cat mai exista asa ceva), societatea informationala face liderii politici mai slabi pentru ca le poate releva mai repede carentele (cele morale, caci cele de competenta oricum n-or sa mai conteze) si ii obliga sa comunice cat mai mult pentru o audienta cat mai larga, ceea ce n-are cum sa nu genereze mai devreme sau mai tarziu o concluzie care se bate in cap cu altele.

Un lider mare nu e cel care spune alegatorilor ce vor sa auda. Un lider care propune referendumuri ca sa castige voturi (despre iesirea din UE, avort sau definirea familiei traditionale), stiind ca asta introduce conflicte suplimentare inutile in societate, e un lider mic , care a renuntat la ideologie si a luat-o pe scurtatura lipsei de responsabilitate care se cheama populism. Asta e marea provocare a democratiei in viitor: sa gaseasca lideri politici  cu viziune, responsabili, care sa propuna solutii concrete, politice, economice, rationale, urmaribile in aplicarea lor. Solutiile irationale, identitare, bazate pe ethos, religie, morala sau pe diabolizarea Celuilalt, sunt cel mai scurt drum catre disparitia democratiei. Iti trebuie viziune ca intelegi ca poporul e capricios si activeaza la stimuli irationali si ca raspunderea ta nu se poate ascunde niciodata in spatele unui referendum.Iti trebuie viziune sa intelegi ca nu poti sa iei intotdeauna decizii care sa multumeasca mai mult de 50% din electorat, la fel cum nu poti sa amani la nesfarsit sa te pronunti asupra unor subiecte de frica sa nu superi electoratul. Degeaba te bucuri ca votantii tai pun botul la o campanie online bazata pe informatii inselatoare (dar cu multe Vizualizari), ei pot face acelasi lucru la indemnul unui dusman politic peste cateva luni si pot incerca sa te dea jos inainte de sfarsitul ciclului electoral. In politica, iti trebuie viziune (si cojones) sa spui Da sau Nu.

Vizualizare contra Viziune.

 

 

Larger than life. Literally.

Carlo Pedersoli. Napolitano vero. Legendary olympic swimmer. Member of the best water polo team of his time. Famous all over the world as actor under a name born from the improbable combination between his favourite beer (Bud) and his favourite Hollywood legend (Spencer Tracy). Larger than life, literally (1.94, 150 kg). Airplane pilot and airline company owner. Inventor (12 patents on his name). Writer and philosopher (the „mangio ergo sum” theory). Singer and composer .

And the only person (or entity, or thing) in the universe who, as we children knew very well, could have beaten Chuck Norris in a fair fight.

Joi, 23 iunie 2016, Brexit

  1. Primul mare vot din epoca societatii informationale castigat de doctrina declarat…populista. Doctrina care convinge oamenii cu imagini, cu frici irationale, nu cu promisiuni de politici publice rationale si motivate ideologic. Doctrina care stie de ce le e frica oamenilor, mai bine ca ei insisi. Un politician a propus referendumul, din motive populiste, altii il castiga, cu argumente si mai populiste.
  2. Primele alegeri dintr-o tara bogata mare in care populatia a avut de votat deschis pro sau contra globalizare si a ales contra globalizarii si a efectelor ei (cel mai important fiind imigratia economica sporita). Muncitorii de la fabrica Nissan (firma cu origini japoneze si capital majoritar francez, condusa de un libanezo-brazilian) din Sunderland, care castiga un salariu baban pentru ca masina pe care o produc (Qashqai) este a 6-a cea mai vanduta masina din UE , au votat sa iasa din UE.
  3. Brexitul nu face decat sa confirme teoria potrivit careia societatea informationala creeaza cadrul perfect ca democratia sa devina nefunctionala prin caderea in varianta ei extrema si iresponsabila blamata inca de la Aristotel, demagogia: oamenii vor vota orice, sunt atat de bombardati cu informatii ca ele devin egale intre ele  calitativ si deci irelevante, singurele resorturi la care mai misca sunt cele emotionale, profund irationale, care pot fi excelent manipulate de politicienii de la punctul 1;
  4. Europa lui Monnet, di Gasperi, Schumann si Spaak, creata pentru si intru pace, a murit azi, 23 iunie 2016. Constructia UE, de la CECA pana la Maastricht, a fost facuta de generatia care a simtit ce inseamna razboiul si urmarile lui. Generatia asta a murit de ceva vreme, iar generatia baby-boom-erilor pune acum cruce Europei create de parintii lor. Europenii de acum, crescuti in pace si (majoritatea) in prosperitate s-au rupt de nevoile primare si, pana la urma, de sensul profund al cuvantului „pace”.
  5. Sansele unui UK in afara UE de a ajunge ca Singapore, Elvetia si Norvegia sunt extrem de mici, luand in considerare marimea tarii si, in consecinta, a problemelor sale structurale. Pe de alta parte, in mod sigur o Romanie in afara UE are mult mai mari sanse de a ajunge un stat esuat ca Somalia si Haiti decat unul ca Singapore, Elvetia si Norvegia.
  6. Pana la urma, UK se va descurca cumva si in afara UE, nu-mi fac mari probleme pentru briti. Daca exemplul va fi preluat si de celelalte state europene mari, Franta, Germania, Italia, nici pentru ele nu-mi fac mari griji. Insa atunci vom fi revenit la sistemul Marilor Puteri care au incercat atatea sute de ani sa se echilibreze intre ele, folosindu-se ca pioni si carne de tun de tarile astea mici si vesnic amarate. Iar atunci faptul ca are doar 14 voturi in Consiliu va fi ultima problema a Romaniei, dupa ce eventual si americanii se vor fi dus putin mai incolo.

Previous Older Entries