Marleen vs. Marlene

„Nu, nu e ea. N-are cum sa fie”. ‘Ba da, sigur e ea”. „E doar o coincidenta de nume”. „Ba nu, ea e.” „Si chiar se tine bine, baba”. „N-are cum…ce sa caute ea AICI?”

Finala concursului Eurovision 1961. Ranile razboiului nu erau inca inchise de tot, iar peste cateva luni incepea constructia Zidului. O Europa inca mica: 16 tari, dar care creste. Pentru prima data participa o tara de Dincolo (Iugoslavia), un dincolo care in ochii vesticilor incepea sa insemne altceva decat Europa. Eurovisionul se tine si el intr-un oras mic (Cannes), dar se hotaraste sa dea cu adevarat piept cu audientele: este programat, pentru prima data, sambata seara. Asa va ramane pana acum.

Rumoare  in sala dupa anuntul reprezentantei Germaniei. O doamna intre varstele a doua si a treia, cu un zambet usor tamp. Dupa nume (Lale Andersen), n-o stiu decat 3-4 oameni. Zgomotul insa se inteteste cand cei 3-4 le spun vecinilor de scaun „Pai ea e…Lili Marleen”.

A fost unul din marile cantece ale secolului. In orice caz, mai mare decat orice cantec auzit vreodata la Eurovision. Postul de radio pentru soldatii germani din sud-estul Europei, situat la Belgrad, a inceput in 1941 sa puna cantecul in fiecare seara la 10, inainte de inchidere. In fiecare seara, sute de mii de soldati germani asteptau momentul in care vor putea sa-l fredoneze. Moment care le mai suplinea lipsa de anestezice, le mai repunea speranta in ranita pentru ziua urmatoare si le dadea singura legatura de peste zi cu casa, cu frumosul si cu…viata.

Razboiul dezbina tarile, razboiul ii uneste pe oameni. Radio-ul soldatilor germani din Belgrad se auzea in tot estul Mediteranei. Sute de mii de soldati englezi, apoi si americani, au inceput si ei sa astepte in fiecare seara la 10 sa inceapa Lale Andersen cantecul asta atat de indepartat, de tanguietor si care le aduce amintea ca, in ciuda razboiului, raman, si ei si nemtii, inca oameni.

A avut atat de mare succes incat departamentul de propaganda al armatei americane s-a gandit in 1944 sa faca o versiune ‘oficiala’ in engleza care sa demoralizeze soldatii germani; pentru asta au angajat-o pe Marlene Dietrich,  celebra din filmele de la Hollywwod. Goebbels a fost atat de demoralizat, incat a ordonat ca piesa cantata de Lale sa fie repetata obsesiv la toate radiourile de pe teritoriile controlate de nemti. Razboiul lui Marleen contra lui Marlene. A durat peste un an.

Ne intoarcem la Eurovision 1961. Lale Andersen canta o piesa slaba, de locul 13, mai mult o dictare a unei patroane de pension bavarez catre gradinarul ei decat un cantec adevarat. Numele insa parca e anume ales pentru ocazie: „Ne vom revedea vreodata”. Incet, incet, oamenii din sala incep sa se calmeze. ‘Cum adica ce se caute ea aici, la Eurovision? Pai daca nu aici, atunci unde?”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: