That’s what makes us great

For more than 40 years, he protested against injustice all over the world. Whenever the system (any system) oppressed the common people, the Midwest workers, the Vietnam veterans, the sexual minorities, he was right behind them. He fought against racial discrimination, poverty in Africa, breaches of Human Rights, nuclear war, bathroom segregation laws and all sort of dictatorships. On 19 July 1988, he said to 300,000 people in East Berlin: „I’ve come to play rock and roll for you, in the hope that one day all barriers will be torn down.” And the barriers were torn down one year later (not to mention that he said it in German).

He refused the millions that Chrysler offered him for the song „Born in the U.S.A.” and told them the principles can’t be sold. He refused to sing in Sin City, the symbol of apartheid, and fought Reagan when this one thought that freedom and other values can be appropriated by politicians for their own purposes.

For more than 40 years, he was there in all the big moments: the racial fights, the recessions, 9/11, the Iraq war. Whenever he felt America and freedom were at risk, he was there. He is 67 now and he received last November the Presidential Medal of Freedom, the highest civilian distinction in the US. For most people this would be the perfect time to retire. But not for him. He chooses to start it all over again, against Trump this time. Because Bruce Springsteen is, simply, The Boss.

Larger than life. Literally.

Carlo Pedersoli. Napolitano vero. Legendary olympic swimmer. Member of the best water polo team of his time. Famous all over the world as actor under a name born from the improbable combination between his favourite beer (Bud) and his favourite Hollywood legend (Spencer Tracy). Larger than life, literally (1.94, 150 kg). Airplane pilot and airline company owner. Inventor (12 patents on his name). Writer and philosopher (the „mangio ergo sum” theory). Singer and composer .

And the only person (or entity, or thing) in the universe who, as we children knew very well, could have beaten Chuck Norris in a fair fight.

AsSIria

Istoria e ca viata: superba, imensa, (din ce in ce mai) dura si, ca orice prostituata de lux care cere mereu atentie, perversa pana la limita suportabilului.

Incepand cu jumatatea mileniului II i. Hr., un mic popor semit de pe cursul superior al Tigrului incepe sa domine  Mesopotamia, Asia Mica si apoi intreg Orientul Mjlociu. Au o armata bine organizata si conducatori cu viziune, dar pe langa astea mai au ceva ce ii face sa cucereasca popoare mai numeroase si mai bine asezate (mittanieni, hititi, aramei, iudei, egipteni, babilonieni): factorul psihologic, si anume cruzimea ca arma de razboi.

Asiria e primul stat care introduce pe scara larga teroarea ca metoda de realizare a scopurilor politice. Cei care nu li se supuneau asirienilor erau trasi in teapa, jupuiti de vii, legati  de stalpi cu mainile, nasul si urechile taiate. Capeteniilor li se dadea foc (cum a facut ISIS recent cu pilotul iordanian), iar supusii lor dusi in sclavie pentru a munci in templele sangerosului zeu Assur. Oameni cu  membrele amputate erau plimbati prin orasele cucerite in custi (cam cum face acum ISIS cu soldatii sirieni prizonieri). O parte din populatia invinsa era mutata efectiv in captivitate pentru a se preintimpina revoltele; metoda se pare ca era buna, de vreme ce a fost preluata de Nabucodonosor in 597 i. Hr. dupa infrangerea asirienilor (asa a aparut captivitatea babiloniana a evreilor) si de ISIS in Kurdistanul irakian in 2015 d.Hr.

La apogeul sau, Asiria cucereste Egiptul si ajunge cel mai mare imperiu al vremii. Pentru a clarifica o data pentru totdeauna disputa cu privire la cel mai mare oras al Mesopotamiei, Senacherib rade Babilonul de pe fata pamantului in 689 i. Hr. si largeste noua capitala asiriana, Ninive, construind impresionantele ziduri de aparare care au rezistat pana in februarie 2015 in Irakul de azi, langa Mosul.

Ce cataclism poate distruge niste ziduri care au rezistat 2700 de ani? Pai nu nu poate fi decat cel mai mare dintre ele, nebunia umana declansata de scopuri politice. Ultimele vestigii ale imperiului asirian, zidurile Ninivei, ca si statuile muzeului din Mosul, sunt distruse chiar azi  de ISIS, noul imperiu al terorii ce foloseste misionari cu cagula si hangher. Dar Statul Islamic nu se multumeste sa darame doar zidurile, statuile si granitele impuse in regiune de Sykes si Picot;  vrea sa-i elimine pe asirieni nu doar din cartile de istorie, ci si la propriu, om cu om. In prezent aceasta comunitate etnica in nordul Irakului este expusa riscului de exterminare TOTALA; duhul batran si crud care guverneaza aceasta nefericita regiune a poftit, la un moment dat, ca urmasii marelui popor asirian sa devina crestini.

Kremlin bridge

In 30 iunie 1934 are loc in Germania Noaptea Cutitelor lungi: Hitler ii epureaza pe membrii SA si pe liderul lor, Röhm, inlaturand ultima factiune concurenta din cadrul partidului nazist si deschizand calea catre…stim catre ce.

Usor invidios si mirat ca nu s-a gandit la asta mai devreme, Stalin aranjeaza in decembrie 1934 asasinarea lui Kirov, dupa care se proclama seful comisiei de ancheta a crimei (hmmmm, unde am mai auzit asta recent?…) si incepe marea epurare din partidul comunist si din armata sovietica.

Evolutiile paralele ale celor 2 nebuni il inspira pe Tolkien sa scrie ani mai tarziu romanul „The two towers”, printre randurile caruia se intrezaresc figurile de Uruk-hai ale domnilor Ribbentrop si Molotov.

Intrebarea care se ridica acum, in 2015, este: ne intoarcem in 1934 sau nu?

P.S. In timp ce citeam despre asasinarea lui Boris Nemtov, ma suna partenera mea de barfe politice (mama) sa imi spuna; „Ai vazut ce s-a intamplat in Rusia? Chiar o fi Putin atat de nebun sa-l omoare pe omul ala?”. I-am raspuns in gluma: „Eee, nu e chiar atat de nebun, o sa gaseasca repede vinovati niste ceceni”.

To be or not to be… Charlie, that is the question

Ne-a luat mai  putin de un an sa ne obisnuim cu amenintarile adresate online civilizatiei occidentale (iudeo-crestine, cum inca ar denumi-o unii, din motive care imi scapa) de teroristii IS(IS), insotite, pentru mai multe veridicitate, de decapitari live de jurnalisti occidentali.

Astazi toata lumea a asistat, aproape live, in premiera in Europa, la o decapitare a unei institutii de presa. O institutie de presa temuta si enervanta, uneori geniala, de multe ori penibila, cu multe pacate, cel mai  mare fiind, evident, acela ca era foarte de stanga. Jurnalistii asasinati erau oameni cu talent la desenat si  daramat orgolii si tabu-uri, mai mult sau mai putin teribilisti, al caror crez era foarte simplu: sa impiedice din toate puterile toti politicienii si toti zeii lumii asteia sa se ia in serios.

Franta si apoi intreaga lume occidentala a ramas socata ca la 9/11. Lumea asta a invatat de la marii maestri, de la Juvenal pana la Hasek si Umberto Eco, trecand pe la Moliere si Voltaire, ca satira face parte din fibra europenilor si ca fara bufon regele e trist, urat si rau. Ca rasul e biciul care corecteaza moravurile, ca pamfletul ii tine in sah pe mai-marii zilei, ca o societate democratica normala nu poate fiinta fara posibilitatea de a se vedea pe ea insasi in oglinda caricaturii. Ca a putea face misto de cele sfinte trebuie sa fie ceva sfant, fie si numai pentru faptul ca cele sfinte se schimba atat de des de la o generatie la alta. Lumea occidentala si-a dat imediat seama ca trebuie sa apere neconditionat libertatea  de exprimare ca valoare fundamentala si un sistem in care dreptul la replica inseamna a merge in instanta pentru a cere daune-interese in fata unui sistem ce nu cunoaste dubiul si care are o versiune mai simplificata a dreptului la replica, investind banii de avocati in Kalashnikov-uri si hanghere. Si pentru ca trebuia sa poarte un nume, acestei ridicari spontane, instinctive, in numele libertatii i s-a spus „Je suis Charlie”.

Meanwhile, pe aici, pe la portile Occidentului (pana una-alta), prin societatile care au ars etapa iluminismului, purtatorii  de opinii sunt mai nuantati, iar instinctele generate spontan sunt altele. Ochiometric, departe de condamnarea fara rezerve cvasi-unanima din tarile de mai la vest, in Romania parerile sunt cam impartite egal intre:

i) cei care condamna fara nuanta asasinatul si apara caricaturistii,

ii) cei care considera ca jurnalistii si-au cautat-o deoarece s-au luat de cele sfinte ale musulmanilor (si multe alte rezerve care ar trebui sa relativizeze atentia acordata momentului: ca de ce nu vedem si copiii morti din Gaza, eventual chiar pe cei din Nigeria, ca nu realizau productii artistice, otherwise…, ca Snowden ar trebui sa aiba si el aceeasi libertate de exprimare, muhahaha!, ca Charlie Hebdo nu s-a luat de evrei si nici de homosexuali, huooo! etc.)

si, inevitabil pentru o societate cu oarece lecturi sarite,

iii) conspirationistii, care vad si aici mana unor forte obscure, gen Putin, Mossad, CIA, Bilderberg si (discutabil sub aspectul integrarii in „forte obscure”) Illuminati.

Ce relevanta are calitatea caricaturilor (unora li s-a reprosat chiar o gravisima lipsa de umor)? Trec peste faptul ca multi dintre promotorii lui „Je ne suis pas Charlie” n-au vazut decat 2 – 3 caricaturi din toata istoria pamfletara incriminata (ca doar nu le publica presa acum pe cele mai nevinovate) si nu stiu ca activitatea lor nobila (a face misto de tot ce misca) n-a inceput de la scandalul caricaturilor lui Mohamed din Danemarca, ci niste decenii mai devreme. Trec si peste faptul ca dreptul romanesc incorporeaza inca din  1991 jurisprudenta CEDO conform careia libertatea de exprimare se extinde si asupra informatiilor care socheaza sau ofenseaza (lucru care a permis in ultimii 25 de ani unor jurnalisti de marca sa scape basma curata, cum ar fi, zic la intamplare, CTP). Chiar peste faptul ca acei musulmani care au afisat „Je suis Charlie” erau mai indreptatiti sa ridice obiectii. Observ insa, a nu stiu cata oara, ca ne lipseste instinctul democratic, saritul imediat in picioare pentru un drept fundamental intr-o societate democratica. Suntem o tara tanara, care abia se nastea cand Sainte-Beuve croseta asupra moralitatii lui „Madame Bovary”. Sarim contra sau pentru oameni (nu-i mai dau numele, ca m-am plictisit) sau imagini de gust indoielnic, dar nu pentru reguli democratice de baza. Nu am trait experienta democratica suficient de mult timp incat sa vedem si lucruri ce tin de democratie care ne enerveaza, nu doar ne bucura pentru ca tintesc in „aia de la putere” . Inca prezentam  simptome ale unei societati totemice, in care moastele bat diagnosticul medical si, vedem acum, tabu-ul bate principiul rational abstractizat.

Cum ar zice (probabil) comunistii aia de la Charlie Hebdo: On en est encore là.

What’s in a name?

Coloana vertebrala este, evident, Socrate. Trece incet, dar sigur, peste tot. Il paraseste pe inventatorul artei muzicii, Orfeu, in ceturile infernului si ale vechilor mituri, si se indreapta spre marele poet Pindar si inspre civilizatie. Intr-o parte, in dreapta lui, Aristotel se uita in zare de parca si-ar cauta marele invatacel Alexandru. Socrate ii saluta, unul dupa altul, pe Eschil, Sofocle si Euripide, acesta din urma avand privirea (tragica, cum e si normal) indreptata spre aleea ce duce in sus. Aici sta si mazgaleste pe o tablita Pitagora din Samos.  De partea cealalata a agorei, imediat cum treci de istoricul Tucidide care scrie de zor despre razboiul peloponeziac, sta si contempla marele pictor Appeles din Kos. Mai inspre mare se poate vedea si sculptorul Praxiteles, masurand cu interes din ochi niste potentiale noi modele si incercand sa ignore sporovaiala vesnica a vecinului sau Demostene.

Am in fata o harta a orasului grecesc Rodos. In ‘ 47, cand grecii au preluat in sfarsit insulele Dodecaneze de la italieni, s-au gandit sa puna la strazi numele astea. Sunt nume bune de strazi, daca n-ai alte idei la indemana. Pana la urma, poti sa construiesti o intreaga civilizatie cu ele.

Marleen vs. Marlene

„Nu, nu e ea. N-are cum sa fie”. ‘Ba da, sigur e ea”. „E doar o coincidenta de nume”. „Ba nu, ea e.” „Si chiar se tine bine, baba”. „N-are cum…ce sa caute ea AICI?”

Finala concursului Eurovision 1961. Ranile razboiului nu erau inca inchise de tot, iar peste cateva luni incepea constructia Zidului. O Europa inca mica: 16 tari, dar care creste. Pentru prima data participa o tara de Dincolo (Iugoslavia), un dincolo care in ochii vesticilor incepea sa insemne altceva decat Europa. Eurovisionul se tine si el intr-un oras mic (Cannes), dar se hotaraste sa dea cu adevarat piept cu audientele: este programat, pentru prima data, sambata seara. Asa va ramane pana acum.

Rumoare  in sala dupa anuntul reprezentantei Germaniei. O doamna intre varstele a doua si a treia, cu un zambet usor tamp. Dupa nume (Lale Andersen), n-o stiu decat 3-4 oameni. Zgomotul insa se inteteste cand cei 3-4 le spun vecinilor de scaun „Pai ea e…Lili Marleen”.

A fost unul din marile cantece ale secolului. In orice caz, mai mare decat orice cantec auzit vreodata la Eurovision. Postul de radio pentru soldatii germani din sud-estul Europei, situat la Belgrad, a inceput in 1941 sa puna cantecul in fiecare seara la 10, inainte de inchidere. In fiecare seara, sute de mii de soldati germani asteptau momentul in care vor putea sa-l fredoneze. Moment care le mai suplinea lipsa de anestezice, le mai repunea speranta in ranita pentru ziua urmatoare si le dadea singura legatura de peste zi cu casa, cu frumosul si cu…viata.

Razboiul dezbina tarile, razboiul ii uneste pe oameni. Radio-ul soldatilor germani din Belgrad se auzea in tot estul Mediteranei. Sute de mii de soldati englezi, apoi si americani, au inceput si ei sa astepte in fiecare seara la 10 sa inceapa Lale Andersen cantecul asta atat de indepartat, de tanguietor si care le aduce amintea ca, in ciuda razboiului, raman, si ei si nemtii, inca oameni.

A avut atat de mare succes incat departamentul de propaganda al armatei americane s-a gandit in 1944 sa faca o versiune ‘oficiala’ in engleza care sa demoralizeze soldatii germani; pentru asta au angajat-o pe Marlene Dietrich,  celebra din filmele de la Hollywwod. Goebbels a fost atat de demoralizat, incat a ordonat ca piesa cantata de Lale sa fie repetata obsesiv la toate radiourile de pe teritoriile controlate de nemti. Razboiul lui Marleen contra lui Marlene. A durat peste un an.

Ne intoarcem la Eurovision 1961. Lale Andersen canta o piesa slaba, de locul 13, mai mult o dictare a unei patroane de pension bavarez catre gradinarul ei decat un cantec adevarat. Numele insa parca e anume ales pentru ocazie: „Ne vom revedea vreodata”. Incet, incet, oamenii din sala incep sa se calmeze. ‘Cum adica ce se caute ea aici, la Eurovision? Pai daca nu aici, atunci unde?”.

Previous Older Entries